Relației cu Mama: Calea către Acceptare și Împlinire

Mama mea e numai una. Si de ceva vreme ma deschid, tot mai mult, sa o privesc cu sufletul.

Cum fac asta?

Prin munca zilnica cu mine si cu sufletul meu.

Si nu e usor. E cu plans, cu emotii si senzatii in corp. E cu stat cu mine si cu sufletul meu, zi de zi. E cu multa acceptare, smerenie si cu deschidere a inimii.

Dar am inteles ca fara sa imi fac procesul de a o lua pe mama, cu adevarat, in inima mea, ( nu doar la nivel mental) nu ma voi putea bucura, sincer si autentic, de viata mea si nici nu voi putea sa realizez ce imi propun in aceasta viata.

Daca o judeci pe mama, judeci viata si pe toti cei din jurul tau.

Daca o respingi pe mama, respingi viata si toate oportunitatile care vin catre tine.

Daca te crezi mai buna si mai desteapta decat mama, nu iti dai voie sa primesti de la viata ceea ce viata are bun sa iti ofere.

Daca te lupti cu mama, te lupti si cu viata.

Daca vrei sa o salvezi pe mama, nu te poti sprijini pe ea, in viata ta, si nici pe darurile pe care le-ai primit prin ea si prin liniajul ei de femei, si vei vrea sa ii salvezi pe toti din jurul tau.

Daca nu o respecti si nu o onorezi pe mama, cu adevarat, din suflet, nu onorezi si nu respecti nici viata ta, asa cum este ea.

Daca nu o accepti pe mama ta, exact asa cum este, cu inima, nu doar cu mintea, nu te vei putea accepta, cu adevarat, nici pe tine, exact asa cum esti si nici pe cei din jurul tau.

Daca relatia cu mama nu este vindecata nimic nu iti poate merge bine in viata, cu adevarat: nici in relatii, nici in cariera, nici in afaceri, chiar daca aparent, la suprafata, lucrurile par sa mearga bine, ceva la un moment dat se intampla, si apare autosabotarea rezultatelor in cariera, a succesului in afaceri, a fericirii si implinirii tale in relatii...etc

Cand nu suntem bine si impacati cu mama nu suntem bine si impacati nici cu noi si nici cu lumea. Traim intr-o lupta continua, intr-o alergatura care nu se mai termina, intr-o epuizare dusa la extrema pana la burn-out si intr-o nemultumire constanta. Cel mai dureros este acel gol interior pe care il simtim si pe care nimeni nu il poate umple, dorul de mama.

In spiritualitatea asta New Age pot exista capcane si pacaleli cum ca daca am lucrat o data pe relatia cu mama si am folosit nu stiu ce tehnica, gata, subiectul este rezolvat. Daca am citit multe carti pe tema asta si daca am urmarit cateva podcasturi si daca doar am "repetat" in gand, (fara simtirea si prezenta necesare) cateva afirmatii pozitive, gata, m-am vindecat. Dar eu va intreb: De cat timp are nevoie sufletul ca sa se vindece? Ce inseamna, cu adevarat, un proces de vindecare, parcurs si integrat? (Si va spun eu care am incercat timp de 15 ani tot felul de metode si tehnici de vindecare pe propria-mi piele. Si de cateva ori am cazut si eu in capcana in care credeam ca am vindecat, dar, de fapt, sufletul si corpul meu imi aratau altceva. )

Si va mai propun sa va intrebati, la modul cel mai sincer, si sa va dati voie sa stati si cateva zile cu asta: "Care este relatia mea cu mama, in acest moment, cu adevarat? " Si lasa-ti corpul sa va raspunda, nu mintea care stie multe si a facut multe.

Care este provocarea cea mai mare pe care o intampini in relatia cu mama in acest moment?

Daca ne pacalim, doar ca sa sarim etape si sa mergem pe scurtaturi, efectul va fi contrar a ceea ce ne dorim. Daca nu suntem onesti si oneste cu noi, putem sa pierdem si bani si timp si resurse si sa ne invartim in cerc.

Vindecarea se petrece in suflet. Cand acolo s-a facut liniste si pace, noi stralucim in esenta noastra.

Cand avem radacini puternice putem muta muntii din interiorul nostru si metaforic si in afara.